O viață întreagă omul trece prin multe etape, se pregătește pentru multe - și bune și rele. Poate chiar și pentru moarte, însă niciodată pe deplin, presupunând că are suficient timp pentru aceasta. Da, mai întâi de toate, este vorba despre timp. Timpul care ne este dat. Și niciodată nu vom ști cât timp avem la dispoziție. Ne gândim că lucrurile trebuie să se întâmple toate la timpul lor. La timpul care ne este dat. Putem spune că pentru moarte nu este niciodată momentul potrivit, deși știm foarte bine că dacă ne-am născut, va trebui să și murim. Știm că moartea nu este o sentință, ci o lege.

Dragi prieteni!

Nu am fost pregătiți pentru moartea lui Attila Verestóy. Ne-a prins nepregătiți  pentru că a venit prea devreme. Mult prea devreme! Și totuși a venit momentul să ne luăm rămas bun de la Attila pentru că în fața morții suntem neajutorați. Mici și vulnerabili.

În cei aproape 64 de ani de viață, dr. Verestóy Attila a trăit cât pentru mai multe vieți... A trăit viața la intensitate maximă, s-a confruntat cu toate obstacolele care i-au apărut frontal, în perioada de tinerețe și apoi la maturitate, când s-a implicat în viața comunității. După absolvirea universității a devenit cercetător în domeniul chimiei, lector universitar, iar din 1989 a fost un organizator și politician edificator al comunității. Din momentul schimbării regimului, politica a devenit pentru el o profesie, pe care, timp de 28 de ani, a considerat-o un instrument pentru progresul cauzei comunității maghiare și a întregii societăți.

La una dintre primele noastre întâlniri, pe vremea când îl intervievam ca jurnalist de radio, am avut certitudinea că în fața mea se află un om care știa exact despre ce trebuia să spună. Și atunci când cuvintele sunt la locul lor și ideile exprimate sunt pe măsură, pentru că altă cale nu poate exista. Dovedea că este un om hotărât, determinat, care își cunoaște foarte bine obiectivele și care nu poate fi deviat prin nicio întrebare de la drumul pe care a ales să-l urmeze. Mai târziu, am devenit colegi și din nou am văzut că Verestóy Attila avea concepții ferme despre cum trebuie să evolueze lucrurile, avea stabilite obiective clare, și-a asumat dezideratele comunității și era foarte hotărât să lupte pentru acestea în orice moment. Verestóy Attila a fost un luptător. Luptător, în sensul pozitiv al cuvântului. Un adevărat camarad, cu care puteai merge în siguranță la luptă, pentru că știai, erai convins că nu te va părăsi. Iar în politică, acest lucru nu este deloc puțin. Dacă îl trimiteai în prima linie, mereu se întorcea victorios, iar dacă se afla în urma ta, puteai să te simți în siguranță deplină.

Datorită profesiei sale de chimist, cunoștea foarte bine proporțiile corecte și știa exact că nu orice element poate fi amestecat. Credea cu tărie în faptul că viitorul Ținutului Secuiesc depinde de doi factori esențiali: pe de-o parte, de redresarea economică, de creșterea economică și crearea de oportunități. Pe de altă parte, de păstrarea identității maghiare, care înseamnă, în primul rând, instituții. L-am văzut luptând cu același impuls și determinare pentru toate cauzele comunității: școli, biserici, mari investiții, locuri de muncă, Legea Educației, indiferent despre ce era vorba lupta cu aceeași determinare. El nu s-a abătut niciodată de la obiectivul major, a acționat întotdeauna ferm și a reacționat în consecință - a știut că nu trebuie să așteptăm vreun miracol, ci să soluționăm problemele de zi cu zi, pentru că fără acestea, nici scopul major nu se va realiza și va deveni tot mai îndepărtat.

Cu Verestóy Attila se putea lucra perfect, mai mult însă, trebuia să ai argumente solide pentru o idee. Am avut foarte multe asemenea discuții și astăzi declar cu convingere că i-au plăcut disputele și faptul că întotdeauna a rezultat o poziție comună dintr-o asemenea dezbatere. Nu era ușor de convins, dar nici nu era imposibil. Era foarte atent la argumente, se întâmpla, deseori, să mă sune din nou peste câteva ore sau zile pentru a termina o dezbatere pe care nu o terminasem. Întotdeauna a cerut sarcini. Nu era genul de om care să aștepte, confortabil, să apară sarcinile pe care apoi să le amâne sau să le atribuie altora. El era mereu în căutare de sarcini de îndeplinit și avea o mare calitate - putea să facă mai multe lucruri în același timp. Sarcinile atribuite lui au fost întotdeauna îndeplinite. Insista efectiv asupra lor. Știți, există genul de oameni care nu pot renunța, în nicio situație, la obiectivele pe care și le-au propus. Insistă la nesfârșit asupra lor până când reușesc să le rezolve. Dacă este nevoie, acest tip de oameni sunt în stare să ducă o sarcină și ani de-a rândul, pentru că sunt de principiul că ceea ce astăzi nu a reușit, trebuie încercat și mâine și poimâine, până când se rezolvă. Un astfel de om era Attila. Eșecul nu l-a descurajat niciodată, nu l-a dezamăgit, l-a motivat întotdeauna. L-a determinat spre tot mai multă performanță.

Divinitatea l-a binecuvântat cu o memorie incredibilă. Acționa ca și cum toate erau deja în mintea lui. Apoi, am aflat că această memorie incredibilă avea și o cultură extraordinară în materie de literatură. Putea să-l recite pe Ady Endre și pe Arany János din cap, iar pe Tamási Áron nu doar l-a citit, dar i-a înțeles foarte bine mesajele.

De multe ori l-am văzut discutând cu partidele românești, de multe ori și în multe situații. Intuia instinctiv unele situații. El a fost respectat pentru că știa, la rândul său, să respecte. El a acumulat cunoștințele speciale fără de care este dificil să poți avea o reprezentare politică eficientă în București. Avea o forță extraordinară, de multe ori părea invincibil, deși el știa exact că în politică puterea unui om nu era suficientă pentru aproape nimic, dar mai știa exact și pentru ce era suficientă puterea noastră. Știa că nu era nevoie de sacrificii eroice, ci de războinici înțelepți.

Verestóy Attila a fost unul dintre acei oameni care aveau suficientă decență ca să se ridice și să facă un pas înapoi.  Rezultatele noastre la alegerile europarlamentare din 2007 nu au fost strălucitoare la Odorhei. Verestóy a considerat acest rezultat ca pe un eșec personal și simțul responsabilității l-a determinat atunci să își cedeze locul altuia. Mai târziu, când organizația teritorială l-a rechemat în funcție, și-a asumat din nou munca și a reînceput construcția și organizarea comunității. El a reușit să facă din acea organizație una de succes, care s-a întipărit profund în inima sa, deoarece acesta este pentru el și locul cel mai valoros, pământul natal!

Chiar și acum câteva luni, muncea cu îndârjire să aducă aici investiții, să existe progres economic și condiții pentru ca tinerii să rămână acasă. A încercat să asigure continuitatea echipei de handbal, a clubului, a miracolului care a fost aici în Odorhei timp de zece ani. Toate acestea le-a considerat benefice pentru comunitate. Căuta în mod constant tineri  înzestrați, dispuși să acționeze, dedicați cauzelor comunității. În ultimii ani, tinerii l-au numit Bătrânul. Când a aflat de acest apelativ pentru prima dată, s-a înroșit la față, poate era nervos, nu știu, dar l-a pus foarte mult pe gânduri. În cele din urmă a considerat că acest apelativ este un semn de considerație, pentru că cei care îl numiseră astfel, au făcut acest lucru din respect. Nu era bătrân, deloc nu era. Însă era suficient de experimentat, înțelept și cumpătat pentru a fi considerat acel om din familie, din comunitate, din echipă de la care aveau nevoie întotdeauna de un sfat bun în momentele dificile. Un sprijin. O decizie corectă. Oricând aveai nevoie. Attila a fost demn de acest apelativ. A stat puțin pe gânduri, iar apoi a exclamat zâmbind: este un mare privilegiu!