”Cărțile au propriul lor destin”, spune o veche zicală latină. Ei bine, în general în Europa de Est, dar mai ales, aici, în regiunea noastră și statuile își au propriul lor destin. Unele sunt ținute în captivitate timp de zeci de ani, altele sunt îndepărtate fără urmă, iar altele se încearcă a fi îndepărtate bucată cu bucată, dar făptașii lasă întotdeauna dovezi în urmă.

Nu este diferit nici astăzi, aici, la Carei. Astăzi, Kölcsey Ferenc, marele poet născut în județul Satu Mare, va avea pentru a doua oară o statuie, aici, în Carei.

Prima statuie a fost amplasată nu departe de aici, în curtea Castelului Károlyi, ca parte a sărbătoririi Mileniului. Nu a avut viață lungă nici măcar la scara unei vieți de om, darămite ca operă de artă. La mai puțin de patru decenii mai târziu, lucrarea lui Kallós Ede a fost mai întâi vandalizată și apoi decapitată cu un fierăstrău. Chiar și imaginea decapitării statuii cu fierăstrăul dă de gândit.

Statuia blândului poet Kölcsey Ferenc a fost tratată la fel ca cea a dictatorilor sau, cum se întâmplă în epoca abolirii culturale, cu scriitorii, oamenii de stat și părinții fondatori la începutul secolului 21. Statuia lui Kölcsey a fost decapitată, dar au rămas urme, soclul a supraviețuit până în anii ’60.

În cei aproape 140 de ani de când a fost ridicată prima statuie, regăsim întreaga istorie modernă a orașului și a regiunii, de la dualism la schimbarea imperiului și până la schimbarea regimului –  tot ceea ce am învățat despre istorie la orele de istorie și nu numai.

Din fericire, aș spune, regăsim și faptul că astăzi inaugurăm o altă statuie Kölcsey în Carei. Știm, desigur, că făgașul istoriei este rareori o chestiune de noroc, deoarece puterile politice, deciziile umane corecte sau incorecte sunt cele care modelează prezentul. Mai apoi și angajamentul și stăruința comunității.

Stăruința este cea care, în vreme de război, are capacitatea de a apăra comunitatea, de a declanșa o revoluție dacă este necesar, iar în vremuri de pace îi consolidează identitatea prin dezvoltare. Dezvoltarea nu înseamnă doar asfalt și beton, adică structuri tangibile, ci și amalgamul intangibil, dar puternic, al dezvoltării instituțiilor și a ocrotirii tradițiilor și simbolurilor. Și mai înseamnă piatră și bronz – adică monumentele comemorative ale trecutului, statuile iluștrilor noștri strămoși. 

Doamnelor și domnilor!

Văd cel puțin trei motive pentru care statuia lui Kölcsey Ferenc își are locul, aici, în Carei.

Pe de o parte, ca autor al Imnului Național Maghiar, ca unul dintre cei mai mari poeți maghiari, și-ar avea locul oriunde unde trăiesc maghiari, nu există nicio îndoială în această privință. Careiul este centrul acelei raze de aproximativ 50 de kilometri în care Kölcsey și-a petrecut cea mai mare parte a vieții.

Pe de altă parte, aici, în Carei, a devenit politician. Deși Kölcsey era considerat un om singuratic, viața sa a fost ca a multor altora din această regiune: a fost în același timp erudit, poet, organizator literar și om politic, pentru că așa era pe atunci: se cerea ca un erudit, un poet să nu fie preocupat doar de limbă, ci și de națiune, nu doar de scris, ci și de patrie.

Fără Kölcsey și fără contemporanii săi, Revoluția Maghiară din 1848-49 nu ar fi avut loc sau ar fi fost cu totul diferită și, deși Kölcsey nu a mai apucat aceea vreme, toți cei care au fost influențați de el au rămas în istorie ca personaje principale, ca modelatori ai acesteia.

Kölcsey a devenit o figură importantă a județului Satu Mare, iar mai apoi, în statutul lui de deputat al județului, a politicii naționale, și nu este exagerat să spunem, o figură importantă în istoria politicii maghiare. Și tot aici a renunțat la statutul lui de deputat atunci când s-a confruntat cu contradicția ireconciliabilă dintre poziția județului și propriile sale convingeri.

Iar al treilea motiv este legat chiar de acesta. În celebrul său discurs de adio, Kölcsey Ferenc a formulat una dintre cele mai valabile fraze ale politicii: ”Patrie și progres”. Nu am putea să o spunem mai frumos nici astăzi.

Sunt multe modalități de a promova păstrarea identității, dar o singură cale este demnă de urmat: dacă suntem capabili să răspundem provocărilor timpului nostru.

Nu într-un mod închis și defensiv, ci cu curaj și inițiativă. După cum spune Kölcsey, "progresul modern aduce cu sine dăinuirea,  consecința stagnării este atrofierea".

Cu alte cuvinte, progresul este condiția dăinuirii. Un politician responsabil nu poate gândi asta altfel nici astăzi și mai ales, aici, în Transilvania.

Sper că și generația mea a învățat acest lucru de la Kölcsey și că încercăm să păstrăm această moștenire, și să o regândim, să o adaptăm la secolul al 21-lea. Să ducem o politică curajoasă, proactivă, să nu fie atrofiere, ci dăinuire.

Vă mulțumesc pentru atenție, și mă bucur că sunteți părtași la acest eveniment istoric!